Profunzime și eleganță: Vier letzte Lieder de Richard Strauss

“We have through sorrow and joy

gone hand in hand;
From our wanderings, let's now rest
in this quiet land”. (At Sunset)

“Prin bucurie și tristețe am mers  ținându-ne de mână. Și-acum, ne odihnim senini, ajunși la capătul de drum.” Esența ciclului Vier letzte Lieder,  op. post., TrV296, AV 150, pentru soprană și orchestră -  cântec de lebădă al compozitorului Richard Strauss - este concentrată în versurile liedului Im Abendrot (At Sunset).

         Scrise în 1948, la vârsta de 84 de ani, Vier letzte Lieder - Frühling (Spring), September, Beim Schlafengehen (When Falling Asleep) și Im Abendrot (At Sunset) – adunate – postum – sub acest titlu de către Ernst Roth, impresionează prin profunzime, eleganță și claritate.  Un ultim cântec – Malven (Mallows) - compus la două luni după September și dedicat sopranei Maria Jeritza - a fost prezentat în primă audiție în 1985. Gândit  inițial pentru voce și pian, liedul are și o versiune orchestrală, semnată de Wolfgang Rhim.

        Frühling, September și Beim Schlafengehen au fost inspirate de versurile lui Hermann Hesse. Textul celui de-al patrulea (compus, de fapt, primul) - Im Abendrot – cu o profundă semnificație pentru Strauss – aparține lui Joseph von Eichendorff.

        Cu excepția Primăverii (Frühling), toate celelalte cântece au ca temă predilectă marea trecere; impresionantă este, însă, atitudinea compozitorului față de moarte, ea fiind privită natural, cu împăcare și calm.

        Richard Strauss a încredințat aceste ultime cântece sopranei Kirsten Flagstad:  Aș vrea – spunea el – ca liedurile să-ți fie puse la dispoziție pentru o premieră mondială, în cadrul unui concert cu o orchestră și un dirijor de excepție.

         În Festivalul “George Enescu” din acest an, dorința i-a fost (parțial) îndeplinită, chiar dacă în locul lui Kirsten Flagstad s-a aflat Anja Harteros. Despre dirijor și orchestră, Christian Thielemann și Staatskapelle Dresden, Strauss ar fi avut, cu siguranță, doar cuvinte de laudă. Profunzimea, rafinamentul și onestitatea orchestrei în surprinderea mesajului muzical, eleganța dirijorului, timbralitatea bogat catifelată a vocii Anjei Harteros au servit din plin complexității și – în același timp – simplității muzicii sale.

       Contrastul dintre candoarea și dulcea melancolie a liedului Frühling și resemnarea serenă, treptat acumulată în Malven, September, Beim Schlafengehen și Im Abendrot au fost subtil creionate de protagoniști. Sonorități diafane, din care

s-au detașat solistic cornul, vioara și flautul piccolo, au însoțit călătoria glasului elegiac-unduitor.

       Armonia perfectă a dialogului voce – orchestră, permanent sesizabilă, a atins apogeul în liedul Im Abendrot. Simbolizând suprema trecere, temă preluată din poemul Death and Transfiguration – compus de Strauss cu 60 de ani mai devreme – Im Abendrot exprimă acceptarea cu seninătate a morții.

        Detașare, liniște, abandonare – în proporții atent dozate de Christian Thielemann – s-au regăsit atât în minunatele inflexiuni ale glasului Anjei Harteros, cât și în ansamblul orchestral; vocalitatea-i impresionantă a fost perfect susținută de prezența-i elegantă. Pianissime desăvârșite, superb controlate, noblețea frazării și redarea neafectată, non-operistică, a liedurilor au cucerit publicul, acustica – deși deficitară – a Sălii Palatului nereușind să știrbească arta sopranei. Anja Harteros deține – fără îndoială - secretul uneia dintre cele mai valoroase interpretări ale acestor cântece, alăturându-se astfel renumitelor Jessye Norman, Renée Fleming, Gundula Janowitz, Elisabeth Schwarzkopf și – nu în ultimul rând – Kirstenei Flagstad.

        Firescul și puritatea atitudinii față de moarte sunt atributele unui suflet expus cu seninătate celorlați. În Vier letzte Lieder, Strauss renunță la orice mască (Philip Roth).

       Și asta s-a simțit…

https://www.youtube.com/watch?v=0QQl3KGqWZw

“O vast, tranquil peace,
so deep in the evening's glow!
How weary we are of wandering---
Is this perhaps death?” (At Sunset)

Douăzeci și patru de ore din viața unei femei

De obicei, nu îmi place să citesc în paralel, pentru că simt - într-un fel imposibil de explicat - că trădez povestea în al cărei labirint mă las pierdută. De data aceasta, "Douăzeci și patru de ore din viața unei femei' s-a insinuat, pur și simplu, între mine și "Raport către El Greco" (Nikos Kazantzakis), cu atâta forță încât nu doar că nu am putut-o abandona, dar am simțit imediat nevoia de a împărtăși experiența. 

Stefan Zweig are minunatul dar de a te capta încă de la prima frază. În mica pensiune de pe Riviera unde locuiam atunci,cu zece ani înainte de război, la masa noastră a izbucnit  la un moment dat o discuție violentă care, brusc, amenința să degenereze într-o altercație furioasă, însoțită chiar de cuvinte injurioase și pline de ură. Cadrul deja conturat anunță furtuna ce va să vină, într-o manieră colocvială, plină de înțelegere și condescendență față de frivolitatea și slăbiciunea umană. 

Gândită sub forma unei mărturisiri oneste, "Douăzeci și patru de ore din viața unei femei" surprinde, cu acuitate și sensibilitate, deopotrivă, tumultul unei suflet -  comprimat, ca într-o pastilă temporală, într-o singură zi. O zi fatidică. O zi a cărei existență a spulberat convingeri, moravuri, conștiință, statut social, discreție, demnitate - ca pe niște așchii inutile țintuite cumva - în ținuta severă și sobră a doamnei C.- de preceptele vremii. O zi în care un suflet se trezește la viață, palpită însetat de iubire și speranță, în timp ce norii dezamăgirii planează amenințător. Hotărâtă să salveze un tânăr împătimit al jocurilor de noroc de pe marginea abisului deznădejdii, doamna C. se lasă antrenată într-un adevărat haos de trăiri și senzații, variind de la compasiune, la iubire și - finalmente - la dezamăgire. Douăzeci și patru de ore în care se simte pe rând mamă, iubită, femeie ușoară. Ore în care este dispusă să renunțe la viața de dinainte, la familie, la statutul privilegiat, gata să fugă cu tânărul care și căruia îi redă viața.  Clipe - poate unice - în care trăiește cu adevărat, în care se avântă cu setea nebună de a se abandona: După moartea soțului meu renunțasem complet la viața mea. Copiii mei nu mai aveau nevoie de mine, eu însămi nu mă mai interesam de mine, și orice viață este o eroare dacă nu se dedică unui scop precis. Or, pentru prima oară, pe neașteptate, îmi revenise o misiune: salvasem un om, îl smulsesem din ghearele distrugerii, punând în joc toate forțele mele.

Din nefericire, vâltoarea jocurilor de noroc este mult mai puternică decât promisiunile și jurămintele, iar influența doamnei C. se dovedește nefastă, tânărul neputându-se sustrage din acest vârtej. Cu inima frântă, doamna C. îngroapă definitiv ultimii fiori ai iubirii renăscute, resemnându-se în fața unui destin plat. Totuși, timpul are o putere mare și vârsta tocește într-un mod ciudat toate sentimentele. Încetul cu încetul, am depășit șocul; și cînd, după mulți ani, l-am întâlnit într-o societate pe atașatul legației Austriei, un tânăr polonez, care, la întrebarea mea despre acea familie, mi-a povestit că fiul unuia dintre verișorii lui se împușcase cu zece ani în urmă la Monte Carlo, nici măcar nu am tresărit. Aproape că nu m-a durut: poate - de ce să-mi neg egoismul? - mi-a făcut bine, căci astfel dispărea teama de a-l întâlni vreodată: nu mai aveam alt martor împotriva mea decât propria-mi amintire.

Maniera lui Stefan Zweig trimite cu gândul la forța scriitorilor ruși, iar atenta disecție a sufletului uman mi-a amintit - în mod special - pe rând, de Dostoievski (Jucătorul) și de Osmonde (Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire). Lucid, fremătător, nealterat. 

http://www.humanitas.ro/humanitas-fiction/dou%C4%83zeci-%C5%9Fi-patru-de-ore-din-via%C5%A3a-unei-femei

Între prieteni

Un titlu lejer, de vară, ca o cafea savuroasă, sorbită pe îndelete. Cele opt povestiri ale lui Amos Oz te invită la o șuetă dulce-amară (mai mult sau mai puțin discretă) cu tine și prietenii tăi. Imposibil să nu-i recunoști în tipologiile propuse: îi avem pe Tzvi Provizor, al cărui nume e sinonim cu veștile rele și cu dezastrele omenirii - un burlac de vreo cincizeci de ani, mic de statură, care clipea întruna și căruia îi plăcea să dea vești proaste, pe Roni Shindlin, măscăriciul, care acasă nu râdea aproape niciodată, pentru că Lea nu-i suporta glumele, pe Ariela Barash - văduva subțire și înaltă, cu gât fin, păr lung și ochi veseli, unul puțin sașiu, pe Nahum Asharov - electricianul kibbutzului Ykhat, văduv, cu o singură fiică, Edna - o fată hotărâtă, cu ochii negri, cu pielea măslinie, elevă în ultima clasă a școlii din kibbutz, pe profesorul David Dagan, bărbat impozant, solid și îndesat, cu umeri puternici și gât scurt, gros și vânjos, dornic în permanență să facă ordine în idei (ale sale și - mai ales - ale altora), pe Moshe Yashar, băiatul de șaisprezece ani, slab, înalt, trist și cu ochelari, pe Yoav Karni - înalt, puțin adus de spate, palid, cu urechi mari, bărbierit neglijent, distrat sau adâncit în gânduri, pe Martin Wandenberg - care trăiește singur și suferă de o boală a căilor respiratorii dobândită din pricina fumatului și pentru care munca e o necesitate morală și sufletească...

Viața în kibbutz curge normal, previzibil, cu suișuri și coborâșuri, cu acalmii și momente firești, divorțuri, boli, înmormântări, eșecuri, adulter, revolte, speranțe înnăbușite. Amos Oz are un remarcabil talent de a te face parte integrantă a poveștilor sale (îmi amintesc că am simțit pentru prima dată asta când am citit Cutia neagră). E puternic descriptiv, natural, lipsit de emfază, brutal uneori și extrem de sincer. O scriitură simplă, genială, pe două teme cu variațiuni: viața și singurătatea individului integrat.

Zgomotul lucrurilor în cădere

Zgomotul lucrurilor în cădere are o fragilitate aparte. 

Fără îndoială un roman senzorial, propune o lume în care sentimente ciobite, adevăruri fragmentate, neliniști șfichiuitoare și dureri înnăbușite sunt pulverizate în eter de acea mână invizibilă - să-i spunem - destin.  

Titlul - fascinant - conține germenii unui joc de-a viața, pe care Juan Gabriel Vasquez îl creionează admirabil. 

Pe fundalul conflictelor ce caracterizează Columbia anilor '90, se detașează și se întrepătrund viețile lui Antonio Yammara (un tânăr profesor universitar) și Ricardo Laverde (un fost deținut, pe vremuri pilot). 

Totul poate fi amânat, numai moartea nu este sentința implacabilă pe care Ricardo o rostește. Ultima haltă - punct terminus al permanentei căderi. O plonjare în interior, o provocare continuă spre (auto)cunoaștere.
What's there to live for? Pentru Elaine și Maya, pentru încercările frustrante de a schimba lumea, pentru acel îmi merge bine, pentru noua casă cu zidurile albe ca cerul amiezei, pentru descâlcirea acelui ghem de împrejurări nu totdeauna juste, ale căror lecții lasă  însă urme adânci...
Toate acele procese îndelungate care vor sfârși prin a se încrucișa cu viața noastră - uneori pentru a-i da impulsul de care avea nevoie, alteori pentru a-i spulbera cele mai splendide planuri - sunt, de obicei, ascunse, ca niște curenți subterani, ca meticuloasele mișcări ale plăcilor tectonice, și când în sfârșit are loc cutremurul, recurgem la cuvintele pe care ne-am învățat să le folosim pentru a ne liniști singuri: accident, întâmplare, uneori destin. 

Juan Gabriel Vasquez se plasează deja în galeria scriitorilor sud-americani despre a căror forță narativă nu e tocmai ușor să scrii. Poate de aceea e bine doar să-i citești. Cu sufletul, cu mintea, cu toată ființa.

Despre autor:

Juan Gabriel Vásquez (Bogotá, 1973) este autorul unui volum de proză scurtă, Los amantes de Todos los Santos, şi al romanelor Los informantes şi Historia secreta de Costaguana. A mai publicat o colecţie de eseuri literare, El arte de la distorsión, şi o biografie a lui Joseph Conrad, El hombre de ninguna parte. A tradus, printre altele, din operele lui John Hersey, John Dos Passos, Victor Hugo şi E.M. Forster şi este editorialist al cotidianului columbian El Espectador. Cărţile sale, traduse în peste 15 limbi, au fost recompensate cu numeroase premii internaţionale, iar cel mai recent roman, publicat în 2011, El ruido de las cosas al caer(Zgomotul lucrurilor în cădere), a primit Premiul Alfaguara în 2011 şi International IMPAC Dublin Literary Award în 2014.

Constelația fenomenelor vitale

Este deja un titlu suficient de cuprinzător, pe care nu simt nevoia să-l recompun din metafore. Nu pentru că nu pot, ci pentru că are o anumită sobrietate care mă împiedică să mă lansez într-un laudatio facil, nefiind sigură că aș reuși surprinde profunzimea-i aproape biblică. Nu de puține ori m-a dus cu gândul la Vodolazkin și la al său Laur (roman despre care povestesc într-o postare anterioară și care este, fără îndoială, revelația literară a anului. Sună comercial și clișeistic, dar, fără să vreau, iată-mă antrenată în ierarhii. Criterii? Sufletești. Evident, subiective). 

De ce Anthony Marra și al său roman?

Pentru forța sensibilă a fiecărui verb, pentru pulsația interioară a frazelor (aidoma unor capilare invizibile), pentru candoarea personajelor, pentru anemonele de mare și valiza Haavei - pregătită la o adică, pentru fiorul de durere-bucurie-milă-agonie-revoltă-speranță, care transpare filă cu filă, pentru sacrificiul, dăruirea, uitarea de sine - muzica fiecărei vieți în parte, pentru crâmpeiele de Tolstoi și Solohov și - nu în ultimul rând - pentru starea indescriptibilă, copleșitoare, din final...

Sinopsis:
Constelația fenomenelor vitale debutează într-un sat acoperit de zăpadă unde Havaa, o fetiță de opt ani, privește din pădure cum soldații ruși, veniți în miez de noapte, îi răpesc tatăl, acuzat de a fi complotat cu rebelii ceceni. Nu departe de ea, vecinul lor de o viață, Ahmed, e martor al scenei. În momentul în care soldații dau foc casei, acesta se teme de ce e mai rău, dar când o găsește pe Havaa ascunsă în pădure, alături de o ciudată valiză albastră, decide să îi găsească adăpost în singurul loc care îi trece prin minte: un spital abandonat unde – se spune – încă lucrează o doctoriță strălucită, dar cam dusă. Pentru Sonja, talentată și stăpână pe sine, sosirea celor doi este o nedorită povară, pe lângă lungul șir de refugiați și rebeli răniți pe care îi tratează, în timp ce așteaptă cu disperare întoarcerea surorii sale dispărute. De-a lungul a cinci zile dramatice, viața ei se va schimba, o tapiserie de compasiune, trădare și iertare țesând laolaltă trecutul acestor trei ciudați tovarăși de drum și pecetluindu-le soarta. O poveste despre puterea de a transcende a iubirii pe timp de război, Constelația fenomenelor vitale este o operă literară de o infinită umanitate, compasiune profundă și o semnificație mereu actuală.

Distincții:

Constelația fenomenelor vitale (2014) semnat de tânărul scriitor american Anthony Marra este deja tradus în 15 țări. Câștigător al John Leonard Prize, acordat de National Book Critics Circle, Anisfield-Wolf Book Award, Carla Furstenberg Cohen Fiction Award, Athens Prize for Literature, Indies Choice Award, Barnes & Noble Discover Great New Writers. Desemnat cea mai bună carte a anului 2014 de Kirkus Reviewsși de Amazon.com; una dintre cele mai bune cărți din 2014, potrivit New York Magazine, Washington Post, Chicago Tribune, Library Journal, Kansas City Star, GQ, Christian Science Monitor, San Francisco Chronicle, Cleveland Plain Dealer. Bestseller New York Times,Washington Post, NPR (Humanitas.ro/Humanitas-Fiction)

Turcia reloaded

Istanbul - orașul cu o sonoritate aparte, străzi pestrițe, întortocheate, oameni colorați și pisici prietenoase - ți se cuibărește în suflet și - deși conștient de minusurile sale evidente - nu-i poți rezista. 

Dacă reușești să faci abstracție (pe buzunarul propriu, însă) de taximetriștii nepoliticoși și de serviciile "special offer, my friend, only for you", capabile să-ți ruineze bunătate de vacanță, de forfota permanentă, de zgomotul specific - un amalgam de claxoane, glasuri și litania constantă a muezinului - de agresivitatea angajaților diferitelor localuri care vor - cu orice preț - să le calci pragul, de senzația de claustrofobie pe care este imposibil să nu o încerci, fie la cozile interminabile din preajma obiectivelor turistice, fie - pur și simplu - pe stradă sau în tramvai (aventură nerecomandată!), Istanbulul te poate surprinde (și) plăcut cu: Moscheea Albastră, Hagia Sophia, Bosforul și ale sale poduri, Topkapi, priveliștea din Turnul Galata și atmosfera plină de viață a unui oraș vibrant. 

Kitsch-ul este la el acasă, instalat confortabil atât în chilipirurile din bazar, în ochișorii zornăitori, în eșarfele multicolore și șalvarii expuși "pe gard", în giuvaiericalele opulente, ostentative, masive, cât și în intarsiile mobilierului și în tapetul camerelor de hotel. Dar e delicios în pitorescul său :-) 

Preparatele tradiționale turcești - o adevărată încântare, mai ales când sunt atent pregătite. Restaurantul Albura Katishma http://www.alburakathisma.com/en/ este una dintre cele mai plăcute descoperiri. Am încercat la ei Hurrem și Guvec, iar bucuria a fost pe măsură. Personalul extrem de amabil, muzica interesantă (un amestec de jazzy-oldie- fancy stuff) și, mai presus de toate, semnul hassle - free zone îl recomandă ca fiind o alegere excelentă. 

Vizita la Harem Topkapi Sarayi  

http://www.topkapisarayi.gov.tr/en/content/harem te poartă într-o lume ermetică, specială, altfel.

Istanbulul văzut din Turnul Galata este absolut fascinant. 
 

Antalya - orașul cu iz de vacanță tihnită și peisaje încântătoare - te întâmpină dintru început cu promisiunea unei relaxări binemeritate. Mic, (prea) liniștit și deloc spectaculos în ceea ce privește activitățile de timp liber (e drept, l-am vizitat în extrasezon), orașul nu impresionează în mod deosebit; marea minunată și munții Taurus profilați pe fundal însă, da.

Dear March - Come in -

Dear March - Come in -

How glad I am -

I hoped for you before -

Put down your hat - 

You must have walked -

How out of Breath you are - 

Dear March, how are you, and the Rest -

Did you leave Nature well -

Oh March, Come right upstairs with me -

I have so much to tell -

I got your Letter, and the Birds -

The Maples never knew that you were coming - 

I declare - how Red their Faces grew -

But March,  forgive me -

And all those Hills you left for me to Hue - 

There was no Purple suitable - 

You took it all with you - 

Who knocks? That April - 

Lock the Door -

I will not be pursued - 

He stayed away a Year to call -

When I am occupied -

But trifles look so trivial 

As soon as you have come 

That Blame is just as dear as Praise 

And Praise as mere as Blame - 

(Emily Dickinson)